lingua chi parlavanu Sambucucciu, Sampieru Còrsu, e u vecchiu Cardone d’Alandu.
A so solà scusa è chi simu Frencesi, e chi un si deve parlà altra lingua che a frencese.
Un sanu micca chi, si per appuntu, i nostri vecchj s’eranu scurdati cusi facilmente di u so dialettu, per parlà a lingua di quelli ch’i guvernavanu — pe a forza, benintesu, — oghie forse. un sarebbemu micca stati frencesi?
Eppò un pudemu esse Frencesi e parlà in l’istessu u nostru dialettu?
Avete mai intesu di chi Mistral e tutti i Pruvenzali, i Brettoni ecc.... un fussinu Frencezi?
Emu datu, e ne demu tutti i jorni, abbastanza prove di u nostru patriuttisimu e di u nostru amore pe a Francia, per chi nisunu possa avè suspettu sopra u nostru attaccamentu e a nostra sincerità.
E qual’è chi ci suspetta?
Nisunu. Simu noialtri chi, senza ragione alcuna, timimu d’esse suspettati: ghiè forse un effettu di u grande amore che no’avemu pe a Francia.
Si una donna dicessi sempre, mattina e sera, a u so maritu: "O caru, u mio maritucciu! Quantu ti tengu caru! Un tengu caru che a te! Quantu amore aghiu per te!» ecc., ecc..., u maritu finisciaria pe incrucchià l’arecchie, e per avè qualchi dubbiu sopr’a sincerità di a so moglie.
Cusi pudarebbe fà a Francia. Se no’ dimu a ogni capu di discòrsu: «Simu Frencesi d’enima e di core; simu, patriotti sinceri...» ecc., pudarebbe fini per crede chi u nostru amore, u nostru patriuttisimu, e u